RSS

Justin Capră

“Mi se pare mai interesant să faci ceva într-o ţară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic”.

Justin Capră, românul care a inventat rucsacul zburător folosit acum de americani în călătoriile spaţiale, stă la Baloteşti, într-o casă austeră ca o chilie… Când l-au “vizitat”, hoţii i-au făcut pagubă doar pentru că au lăsat uşa deschisă la plecare. Era iarnă, el era plecat din localitate şi centrala a consumat gaz cât pensia lui pe o lună.

Americanii, canadienii, nemţii şi italienii au vrut să-l”importe”. De fiecare dată, răspunsul lui a fost “Nu”.

Cu rucsacul zburător în beciurile miliţiei.

Rucsacul zburător i-a adus, la început, doar belele. “În 1956 l-am propus Academiei şi bineînţeles că am produs ilaritate. ’’Tovarăşi, avem nevoie de tractoare, nu de oameni să zboare’’ şi, mă rog, chestii d-astea. În ’58 l-am brevetat. Dar, în ’56, pentru că aveam intenţia să realizez un astfel de aparat şi nişte maşinuţe, am făcut prostia să merg, neştiind puterea comuniştilor, la Ambasada Americană să cer sprijin. Am fost arestat. Nu m-au ţinut mult – două săptămâni , dar dormeam pe ciment şi mâncam un sfert de pâine pe zi. Înainte de asta eram ofiţer de aviaţie. După – am fost dat afară din Armată şi am fost trecut la index. Spălam maşini, măturam, ca să pot exista.

Până în 1962, când a venit Expoziţia Americană la Bucureşti şi şi-au expus americanii aparatul lor de zbor. Diferenţa între al meu şi al lor era de culoare: al lor era gri şi al nostru – negru. Altminteri erau identice”.

O jucărie: curent electric din zgomot.

Americanii şi mai apoi Henri Coandă i-au făcut pe tovarăşi să-şi reconsidere poziţia faţă de Justin Capră. L-au reabilitat oarecum, adică şi-a putut găsi un loc de muncă mai tehnic decât măturător. Dar şi muncade jos a fost o “sursă de inspiraţie”.

Ce faci, de pildă, dacă trebuie să lucrezi într-o cazangerie, într-un zgomot infernal? Evident: încerci să transformi zgomotul în curent electric! “Am folosit un telefon Bell , o membrană cu o bobină şi un miez de fier, pusă în hala în care se făcea gălăgie şi recoltam în altă parte curent. Nu am reuşit să produc mult curent, dar mă gândeam să pun membrane peste tot, în toată hala, ca să meargă măcar polizoarele fără să mai consume din reţea”. Asta este una dintre invenţiile pe care le-a considerat jucării şi nu s-a obosit să le breveteze.

“Nu se poate, da’ funcţionează.’’

Există însă o invenţie pe care ar fi vrut s-o breveteze, dar n-a putut, pentru că nimeni nu i-a găsit explicaţia fizică.. “Am realizat odată un dispozitiv care micşora masa unui obiect. Folosea teoria impulsului care se certa cu una dintre legile fizicii care spune că fiecărei acţiuni trebuie să-i corespundă o reacţiune egală şi de sens contrar. Or, ăsta al meu n-avea jet, n-avea elice, n-avea roţi, n-avea interacţiune magnetică şi al naibii se mişca. Bineînţeles, consuma, nu era perpetuum mobile. Şi atunci m-a luat ministrul Octavian Groza, fiul lui Petru Groza, şi m-a dus la Consiliul Naţional de Ştiinţă şi Tehnologie. Şi acolo a venit un hectar de mărimi,profesori, academicieni, savanţi şi prima expresie a fost ,,nu se poate”. La care Groza zice ”Nu se poate da’ merge. Cum dracu’ justificăm?”
Doctor în fizică, Dan Vamanu, care a fost şef de promoţie la Oxford , a studiat dispozitivul şi mi-a zis ”Justine, să mă ia dracu’ dacă am înţeles.Ăsta n-ar trebui să meargă. Da’ bine că merge, c-om găsi noi justificare matematică”
. Nu s-a găsit nici acum”.

Circa 100 de vehicule neconvenţionale.

Justin Capră a realizat 72 de prototipuri de autoturisme cu consum infim (2 litri de benzină pentru un drum între Bucureşti şi Iaşi , cu viteza medie de 70km/h), 7 aparate de zbor neconvenţionale pe care le-a testat personal şi 15 motoare neconvenţionale. Din toate acestea, doar o invenţie – automobilul fără caroserie, cu efect pelicular – şi-a găsit o oarecare aplicare. Este vorba despre un prototip care a rămas la stadiul de machetă pentru că Justin Capră n-a avut bani să-l construiască. “Un automobil cu caroseria dintr-o perdea aeriană, care creează şi o propulsie şi poate face, eu ştiu, şi aer condiţionat în maşină.. Este vorba de un jet de aer evacuat din faţă şi aspirat în spate, care îmbracă ocupanţii autovehiculului. Am aruncat şi apă pe el, nu se întâmplă nimic – nu plouă, nu ninge”. Iar aplicarea a fost mai mult decât modestă: un cetăţean din Bacău a folosit invenţia lui Capră pentru a realiza un acvariu care n-are un perete, dar ţine, totuşi, şi apa, şi peştii!

Întrebare frecventă: “De ce nu plecaţi?”

De ce n-a plecat să se realizeze în ţări mai civilizate? “M-a întrebat asta un ziarist pe vremea lui Ceauşescu. I-am zis Eu să plec? Să plece ei(comuniștii) . După revoluţie au venit alţii să mă întrebe .. Păi ce, să mănânc lebede la Viena? Şi pe urmă, mi se pare mai interesant să faci ceva într-o ţară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic. Am fost invitat să rămân în Italia, America , Germania , Canada …. Credeţi că umblă pe undeva câinii cu covrigi în coadă? Ne uităm la salariile din Occident. Păi cel mai bine plătit om pentru munca depusă e în România…” Nu există inginer adevărat fără cultură.

Acum, Justin Capră are 75 de ani, dar nici vorba, nici mişcarea nu-i arată vârsta. El pune “tinereţea” pe seama familiei. “Tata a murit la 90 de ani pentru că l-a lovit o maşină când era pe bicicletă. Bunicii, mătuşile – la 102, 107, 110….

Proiecte…

“Lucrează la al 73-lea prototip de autoturism şi şi-ar dori ca cineva să-i continue munca, să cerceteze şi să pună în aplicare efectele pe care le-a descoperit..

Nu este însă uşor să ajungi ucenicul lui Capră. “Un inginer, dacă nu are cultură, nu poate lega fenomenele. De fapt nu cultură, ci un simţ al sintezei. Kant zice ’’eu sunt propriul meu stăpân’’. Ei, cum dracu’ poţi să fii propriul tău stăpân într-o lume conjuncturală, înlănţuită? Şi spune că morala poate fi în afara moralei creştine, ceea ce iar este o greşeală. (…) Newton zice ’’Ce este gravitaţia? Eu pot să vă spun că este direct proporţională cu masa şi invers proporţională cu pătratul distanţei, e o formulă matematică exactă, dar esenţa n-o ştie nimeni. Pentru că nu există esenţe în materie. Noi, oamenii, ne deplasăm asimptotic spre cunoaştere pe care nu o s-o întâlnim pentru că, curba asimptotă întâlneşte verticala cunoaşterii undeva la infinit.”

Studiul…

Am avut naivitatea, mi-am închipuit că învăţând voi fi mai liber şi mai fericit… Doamne, ce deziluzie am avut atunci când mi-am dat seama că prin învăţătură ne mărim aria întrebărilor, ne mărim exponenţial aria de necunoaştere. Şi, în fond, ce să cunoaştem, de vreme ce definiţiile nu ne apropie de esenţe, de vreme ce adevăr egal subiectiv?

Academicul ne îndepărtează de natură, acesta este diferenţial, centrifug, nu dă răspunsul la întrebări. Pretinsele sale răspunsuri nu rezolvă problema cunoaşterii. Simt un gol sprijinindu-mă pe adevărul ştiinţific oficial.. Nu mai vreau clasicul în abordarea căilor de studiu. Vreau altceva!

N-am întâlnit adevărul absolut, n-am întâlnit decât raportabilităţi, conjuncturi, relativitate.

Adevărul…și Divinitatea.

Adevărul în care cred este unul singur: adevărul Divin. Spiritul, în schimb, nu intră în crize,spiritualistul nu disecă multidimensionalitatea Divină, o ia ca postulat, ştiinţa spirituală este de aceea interferenţială, centripetă şi nu dă reacţii secundare. Există totuşi o cale şi anume: evoluţie în plan spiritual, în plan creştin, pentru că iubirea, stima, toleranţa rezolvă toate problemele. Să zicem că fericirea este, la urma urmei, un fel de nesimţire, este un alt fel de a vedea lucrurile. Eu, de exemplu, sunt fericit atunci când sunt obosit fizic şi când văd rezultatul muncii mele. Sunt un hobist, un tip dificil, o dualitate psihică, sunt ăla care vede alfel. Pentru acest motiv am fost persiflat, invectivat şi chiar agresat fizic, şi de ce?

Pentru că merg pe alt drum, nu pe cel obişnuit. Deranjez nişte somnolenţe, nişte tipare. Lumea nu are nevoie de oameni care nu cred în definiţii, care nu cred în academii şi nici în premianţi oficiali. Când ţin o conferinţă sau un curs văd discipolii mei plecând mai îngânduraţi. Am acest defect, această particularitate, pun lumea pe gânduri. Mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns la vârsta la care îmi dau seama că nu trebuie să critic, înţeleg faptul că există o programare din afara noastră, în alt raport spaţiu – timp. (Care spaţiu, care timp? alte relativităţi?) Nu-mi permit să critic istoria, de vreme ce aceasta este conjuncturală. Mai întâi că nu cunosc noţiunea de bine şi de rău. Dar nici nu îl înţeleg pe filosoful Kant atunci când afirmă că dânsul îşi este propriul lui stăpân! Cum poate un om fi stăpân pe el într-o lume înlănţuită? Prefer înţelepciunea vârstei, observ că geneticul poate fi optimizat, cromozomii având permeabilitate spirituală…Eu nu sunt în măsură să ofer soluţii, nu mă pricep, soluţii vă poate da natura, în măsura înţelegerii noastre. Eu nu cred în politicieni, vorbăreţi, colesterolizaţi, cu ţinută opulentă şi ostentativă. Nu mai cred în imagini, nu cred în virtual. Eu cred în pădure, în apă, în aer, în filosofia ţăranului bătrân, pardon, nu în ţăranul de lângă metropolă. Cred în adevărul Divin, în legătura Divinului cu omul prin intermediul monarhului şi al sacerdotului. Nici pe filosoful Platon nu-l înţeleg atunci când şi-a declarat republica ce-i poartă numele, de vreme ce l-a şcolit pe Aristotel în spirit monarhic. Cred într-un reprezentant de tip confucian, într-o verticalitate, într-un caracter. Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele şi nu văd imagini de reclamă şi nici telenovele. Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei şi foşnetul frunzelor.

Refuz artificialul, nu mai vreau beţivi şi fumători, vreau oameni adevăraţi sau fără oameni.

Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin.

Justin CAPRĂ

Advertisements
 
Leave a comment

Posted by on June 6, 2011 in Uncategorized

 

Bacăul azi…03.03.2010

Intersecția de la pod la Mărgineni, văzută dinspre magazinul ”Plus”.
Pe pod la Mărgineni.
Parcul C.F.R.
Privire spre Barați.

 
Leave a comment

Posted by on June 6, 2011 in Uncategorized

 

Minunatiile lumii,PARALIA KATERINI – GRECIA

La trecerea dintre ani, in 2008 spre 2009, Dalai Lama a spus că este bine să mergi, măcar o dată pe an, undeva unde nu ai fost niciodată… Și am hotărât: IN 2009 PLECĂM IN GRECIA!
Mai exact Paralia Katerini – perla stațiunilor de pe litoralul Greciei de Nord, situată la 75 km sud de Salonic si 20 km de Muntele Olimp…
Pliantul spunea:
”In Paralia veţi afla tot ce doriți: odihnă, distracție, tensiune si liniște in același timp, o ședere confortabilă și plăcută, emoții puternice care vă vor insoți mulți ani. Numai vizitând această stațiune veți intelege de ce au ales-o ca reşedință zeii Olimpului”.
Trecând peste cuvintele mari: DA, A FOST BINE!
Ne-ar plăcea să revenim, dar să nu uităm ce a zis Dalai Lama…

Am plecat spre Grecia cu un ghimpe in inimă. La prețul achitat ne-a fost frică de o cazare mizerabilă.

Dar totul a fost peste așteptări…
Și marea a fost grozavă(deși nu intra in tarif).Se putea face baie, fără probleme, de dimineață și chiar erau persoane care la ora șapte se bălăceau deja. Permanent am fost fascinat de sclipirile de cristal ale mării…
O bere care face toți banii. Din cel puțin două motive: căldura și modul de a fi servită. Frapieră, gheață…
Biserica și plaja văzute de pe dig.
Biserica din Paralia Katerini. Glasul preotului, transmis prin statie pe plajă, completează starea de bine, de liniște și pace.
La umbră. Nu că ar fi fost soare.
In dimineața aceea a plouat. Ne pregatisem pentru o zi mohorâtă și am hotărât să ne plimbăm. Dar nu a fost așa. La ora zece eram deja pe plajă.
Digul te duce cu gândul la marii călători… corăbierii ce vor fi plecat din porturi cu gând să descopere locuri noi și minunate. Cei care nu pleacă măcar pot visa.
Nu ințeleg cum poate fi apa atât de limpede și asta tot timpul!
La plajă in seara dinaintea plecării.
La revedere Olimp, la revedere Paralia ! Plecăm spre țară.
Pe curând!
 
Leave a comment

Posted by on June 6, 2011 in Calatorii

 

Tags:

Minunatiile lumii, SKIATHOS – Grecia

Scăldată de apele Mării Egee, insula Skiathos este localizată in estul Greciei continentale, nu departe de țărm. Face parte din Sporadele de Nord și este una dintre cele mai frumoase insule din Grecia. Skiathos inseamnă “Umbra lui Athos” in limba greacă. Insula este relativ mică (sub 50 km pătrati, 12 km de la un capăt la altul) si nu are mai mult de 5.000 locuitori. Are trei porturi si un aeroport.
Când soarele ne-a spus bună dimineața eram deja pe drum…
Această șosea va fi dublată de o autostradă, care va prelua traficul greu, rămânâd ca pe aici să circule doar autocarele cu turiști. Priveliștea este deosebită și nu ne-a deranjat că am mers multă vreme in urma acestui camion.
Nu numai că autostrăzile sunt bune și curate, dar sunt și pline de flori pe margini. Drumul cu autocarul este o adevarată incântare…
Cât am circulat prin Grecia nu am văzut pământ nelucrat așa cum este pe la noi. Peste tot sisteme de irigații prin furtunuri care se pot muta. Pământul are o culoare rosiatică, deosebită.
In portul Almiros ne așteaptă vapoarele. Imbarcăm pe ”Elisabet Cruises”.
De pe mare, perspectiva asupra Greciei este ușor diferită.
Incântare…
Urma lăsată de noi in Marea Egee. Probabil că așa-i și-n viață…
După o porție de dans se cuvine să ne răcorim cu o bere. Am fost impresionat, emoționat chiar, de mândria dansului grecesc. Kir capitan, soția sa(cu origine scandinavă) și fiul lor au dansat pentru noi și, apoi, am dansat si noi…. De fapt a fost o nebunie generală, o atmosferă nemaipomenită.
Dansatorii buni primesc recompensa direct de la căpitan. Am constatat că o dușcă de metaxa luată la intervale mici crește buna dispoziție!Se vede insula Skiathos!!!
Debarcăm in portul turistic al insulei. Alături se află portul comercial.
Orașul Skiathos văzut de pe terasa din fața bisericii Sfântul Nicolae..
Acest pinten in mare era impănat cu tunuri ca un arici și proteja intrarea in port.
Portul turistic din Skiathos.
Fortăreața, care pe vremuri era ințesată de ostași și tunuri, acum, oferă liniște și odină.
Or fi cactuși sau …. șlapi?!
…aproape de un tun care, in vechime, scuipa ghiulele către vasele ce atacau insula.
Poză cu secundul și căpitanul.
Ce moacă de căpitan de pirați am…
Ne-am jucat de-a pirații, ne-am luat la intrecere, ne-am bombardat cu pungi cu apă…mai ceva decât copii.
Când, ghidul ne-a anunțat că am ajuns in portul Almiros, surpriza ne-a amuțit.Gata? Trebuie să coborâm?!
Din depărtare se vedea venind celălalt ”pirat”. De la bord se auzea un cântec romanesc care ne-a incălzit inima…Drumurile noastre poate…
Am acostat primii. La coborârea de pe navă căpitanul, soția lui și puștiul ne așteptau pe cheu să ne spună la revedere. Frumos, emoționant!
Pornim spre Paralia Katerini.Inima ne-a rămas aici.
Pe curând!
 
Leave a comment

Posted by on June 6, 2011 in Calatorii

 

Minunatiile lumii, Manastirile de la Meteora – Grecia

In mijlocul Greciei, pe valea Tesaliei, nu departe de Munții Pindului, lângă orășelul Kalambaka, se află un ansamblu uriaș de stânci golașe ce se inalță spre cer, cunoscute in toată lumea sub numele de Meteore. Pe aceste stânci fără vegetație, s-a infiripat viața monahală incă din secolul al IX-lea. Pe vârfurile cele mai greu accesibile, călugari au construit mănăstiri de o rară frumusețe. In secolul al XV-lea numărul lor era de 24. Acum mai sint locuite doar șase, dintre care cinci de călugări și una de maici.Priviți fotografiile și sunt sigur că vă veți intreba cum au construit, cum au urcat materialele, câtă credință au avut.
Să pornim la drum…La rasaritul soarelui eram deja in autocar. Undeva in stanga sus se profilau niste ziduri impresionante-Cetatea Platamonas.


Prima oprire – atelierul de la Zervopoulos. Meșterii fac icoane, adică: sculptează, pictează, acoperă cu foiță de aur sau argint. Noi privim cu uimire și admirație.
A doua oprire: pe drumul spre Marele Meteor. Cu infiorare privim, in vale, orașul Kalambaca.
Marele Meteor. In varianta originală nu existau telefericul si podul.
Oriunde am ajuns in drumurile noastre, peste tot am găsit și câte un tun care, siiigur că da, merita studiat cu atenție.
Urcând spre Marele Meteor, pe fundal Mănăstirea Sfântul Ștefan.
Mănăstirea Sfântul Ștefan văzută dinspre șoseaua principală.
Kalambaka stăjuită de Meteore.
Curtea interioară a Mănăstirii Varlaam.
Mai jos vă prezint grecul tip. Stă pe un scaun comod, la umbră, are in față cafea, apă, suc. La prânz se odihnește! Ar trebui să luăm aminte! De ce ? Fiindcă trăiesc mai bine ca noi care ne dăm de ceasul morții in orice facem.
Următoarea vizită: la Skiathos. Pe curând!
 
Leave a comment

Posted by on June 6, 2011 in Calatorii

 

Frumusetile unui sat din Bacau, Sarata – Un loc de tratament pentru cei cu probleme reumatice

Comuna Sarata din județul Bacău este un loc unde merita să poposești.Te poți opri fie pentru tratament la băile cu apă sărată dar și pentru a cunoaște locuri, oameni…și pentru un pahar cu vin… că, bun vin mai fac sărățenii!
Așa arată astăzi Sarata, privită de pe vârful Moșului de la 424 metri inălțime.
La sfârșitul primăverii,când cireșii iși scutură floarea…
…de Sfântul Gheorghe, se sărbătorește Ziua Eroilor.

Luciul potolit al tunurilor ce stau de strajă la troița de la intrarea in sat…
…nevinovăția si tinerețea…
…frumusețea celor ce te intâmpină cu flori…
… precum și aducerile aminte, storc o lacrimă dulce-amară unui veteran de război.
Ansamblul ”Sărățelul” incheie cu o suită de dansuri populare.
Mai târziu, in vară, când soarele arde topind asfaltul străzilor din Bacău, poți merge la băile sărate. Concurența iși face simțită prezența prin piscina cu apă sărată nou deschisă chiar in centru. Deci: te poți răcori, poți bea apa ”puturoasă” din izvoarele de dincolo de baraj, și cum ziceam, vinul este de soi…
Dar când vine toamna…
Eeee, atunci se schimbă situația.
De pe dealurile ruginii se culeg viile…
… in butoaiele din beci se aseaza vinul….
….si incep nunțile.
Din anul 2009 comuna Sarata găzduiește Festivalul ”Zestrea”.
La prima ediție au fost prezenți reprezentanți din toate zonele țării.
Rădăcinile mele de bucovinean mă indeamnă să-i prezint, mai jos, pe sucevenii veniți la nunta de la Sarata.
Iarna asează cojoc de nea peste dealuri, cozonacii inmiresmează casele, vin colindătorii si urătorii să anunțe nașterea Domnului și trecerea in noul an.
Celor mici le-om da nuci iar noi om inchina un pahar de vin rubiniu.
Mulțumesc d-lui Bălan Ionel pentru fotografiile puse la dispoziție!

Ridic un pahar cu vin de la Sarara in sănătatea voastră!
Pe curând!

 
Leave a comment

Posted by on June 6, 2011 in Calatorii

 

Transfagarasan, un drum mai mult decat frumos, unde zeii se odihnesc in drum spre cer


In septembrie 2009 am pornit către Sibiu, dar nu pe calea cea mai scurtă. Dimpotrivă..
Din Bacău, prin trecătoarea Oituz, am ajuns la Brașov. Nu am continuat spre Făgăraș, cum ar fi fost mai direct, ci am cârmit spre culuarul Rucăr-Bran și apoi prin Câmpulung Muscel am ajuns spre seară la Mănăstirea Cozia.

Drumul prin culuarul Rucăr-Bran se ridică aproape de nori…Vrând-nevrând te ridici și tu. Sentimentul de măreție este prezent in suflet firesc, simplu. Viața de la oraș rămâne undeva in urmă cu grijile și necazurile ei. Tu urci… și urci…și totul devine mai frumos decât ai bănuit…
La coborâre a fost un pic altfel. Se lucra la drum, iar tendința de a călca frâna trebuia temperată, dar poți?

Trecând peste problemele ridicate de drumul plin de gropi și niște telefoane care au prins gust de bere Câmpulung Muscel ne-a lăsat o impresie favorabilă. Micuț, cochet, plin de verdeață, cu multe magazine, cu oameni amabili care ne-au sfătuit pe ce cale să mergem.Și uite că am ajuns la Cozia…

Frumos!
Miros de ceară si tămâie arsă…Simți că ești pe un tărâm magic!
Din icoane sfinții te privesc cu blândețe, dar parcă se simte si un pic de asprime…Poate nu pentru noi…or fi fost alții mai răi inaintea noastră.
Aprindem cu smerenie și cu un nod in gat lumânări pentru cei morți și ne luminăm la față cu gândul la copii și prieteni,care sunt bine…

Manole, Manole, meștere Manole,frumoasă construcție ai zămislit!
Câți s-or fi perindat pe la mănăstire și apoi pe la fântână și te-or fi pomenit! Și câți te-or pomeni!
Noi ne-am răcorit, am băut din apa care țâșnește de pe locul unde meșterul s-a zdrobit căzând de pe zidurile mănăstirii, iar seara care se apropia ni s-a părut
mai frumoasă ca altele. Am pașit fără grabă pe aleile parcului. Nu numai noi eram fermecați de magia locului.

De la Cozia am pornit spre munte, și sfătuiți de un prieten, am oprit la Căpățâneni. Am tras la pensiunea ”Dor de munte”. Condiții de cazare foarte bune, prețul rezonabil, așa că după o noapte odihnitoare am purces la drum…

Am urcat cele 1480 de trepte spre Cetatea Poenari insoțiți de un cățel foarte interesat de sacoșa noastră. După ce am mâncat ne-a
părăsit pntru alt grup, care urca și, care, știa el bine, nu mâncseră incă. Legenda Cetății Poenari spune că Vlad Țepeș, dorind să pedepsească târgoveții din Târgoviște pentru uciderea fratelui său Mircea și pentru că complotaseră si la otrăvirea sa ii va lua in ziua de Paște 1457, așa gătiți cum erau, și ii va pune la construirea zidurilor cetății, până când s-au rupt hainele de pe dânșii.
La coborâre,fără a fi asistați de Lăbuș,ne-a fost destul de greu dar ne-am descurcat.
Am urcat in mașină și am pornit pe Transfăgărășan…







Până la Vidraru drumul a fost frumos,mai ușor decât bănuiam. Am oprit la baraj și in măretia locului ne-am simțit mai puternici și mai români decât bănuiam că suntem. Am privit, cu un fior in suflet, hăul ce se căsca in aval și cu liniște luciul de apă strâns de baraj. Cu zâbetul pe buze am ochit platforma de bungee jumping de pe care, pentru 100 de euro, te puteai arunca in gol, cu capul in jos 166 de metri. Serios?! Nu mă arunc nici dacă-mi dai banii ăștia… Mi-aș fi dorit să pot urca pe soclul statuii cu tipul care ține fulgerul in mâini. Nu s-a putut. Se lucra in zonă și nu ne-au dat voie.
Din nou la drum… Parcurgem aproximativ 50 de kilometri, fără prea multe probleme, mereu cu dorința de a coborâ să mai facem fotografii, și am făcut destule.

După ce am trecut de cabana Piscul Negru,pe sub copertinele care ne protejau in caz că ar fi căzut stanci, drumul devenea tot mai greu și ne bătea gândul să ne oprim să mâncăm

când…surpriză! Baraj de poliție. Drum blocat de la ora 11.00 până la 19.00.
Așa că am poposit la Cabana Capra unde am mâncat, am făcut fotografii cu Omul de piatră și am așteptat ca echipa emisiunii Top Gear să termine filmările la teribila lor emisiune.
Nu am putut pleca până la ora 7 seara, dar totul a fost in regulă. Zecile de mașini oprite la cabană au stat cuminți in soarele tomnatic iar stăpânii au petrecut o după amiază liniștită. Nu am sesizat ieșiri nervoase. Noi ne-am integrat in natură ca yoginii in mișcarea de integrare in absolut.
Omul de piatră ne-a protejat, iar cele trei mașini de la Top Gear ne-au fulgerat cu sclipiri din geamurile lor super lustruite de câte ori treceau pe drumul ce șerpuia la vreo șase sute de metri deasupra noastră.

La plecare spre Bâlea le-am blițuit și noi, dinte pentru dinte, dar și ca să avem dovada.

Și am plecat din nou pe drumuri de munte. Soarele dădea semne de oboseală. Se pregătea de o binemeritată odihnă după ce o zi intreagă ne-a dezmierdat la cabană.

După ce am intrat intro depășire riscantă am fost certat și am mers cuminte in coloană cu un ochi la șosea și cu unul la muntele care se intuneca ca un om cătrănit.
In finalul emisiunii realizate cu imagini de pe Transfăgărășan cei de la Top Gear,impresionați de ce au văzut, au spus că dacă ar fi să trăiască veșnic ar dori să-și petreacă veșnicia la noi, in Romania.



Vă las să meditați la cele spuse de ei. Eu și soția mea vom reveni cu speranța că va exista un alt motiv să zăbovim măcar o zi aici.
Transfăgărășan, te lăsăm cu bine!
Vouă vă spun: pe curând!
 
Leave a comment

Posted by on June 6, 2011 in Calatorii